
De ce Ana?
Ana era numele bunicii materne. Abia acum îmi dau seama că a fost cel mai bun coach și mentor pe care l-aș fi putut avea vreodată. Bunica mea a fost pentru mine exemplul viu că totul este posibil dacă te gândești la asta. Era o „ardeleancă” pură, căsătorită cu un musulman din Albania, ambii fiind antreprenori (cofetari) într-o țară din estul Europei înainte și în timpul regimului comunist.
Când aveam 10 ani, bunica mea a fost cea care mi-a subliniat importanța accesului la un nivel adecvat de educație. În acei ani, urmam cursuri într-un sat îndepărtat și învățătoarea se ocupa simultan de toate cele 4 clase primare. În timp ce clasa ȋntȃi avea caligrafie, clasa a doua avea geografie, clasa a treia putea avea muzică și a patra matematică. Întreaga școală primară era compusă din 15 copii.
Deși m-a iubit, m-a ghidat cu grijă printr-o alegere care a adus o oarecare distanță între mine și ea, dar care s-a dovedit a fi esențială pentru ceea ce sunt astăzi: să mă mut cu tatăl meu în capitala țării. O școală mai bună a fost unul dintre motive pe care l-a avut bunica mea când m-a încurajat să merg la tatăl meu. În plus bunica mea a vrut să mă protejeze, să se asigure că voi sta departe de un mediu familial nesănătos și că voi beneficia de îngrijirea de care are nevoie orice copil.
Mai mult, la 14 ani, când am avut primul meu act de identitate și trebuia să semnez pentru prima dată în viața mea, surprinzător, deși toată lumea îmi spunea Cristina, semnătura mea a fost „Ana” și așa este și astăzi, în ciuda faptului că mă recomand ca fiind „Cristina”.
Cumva, „Ana” a fost întotdeauna modul în care am păstrat-o pe bunica alături de mine.